"De pe casă, la Olimpiadă". Prahoveanul de la Jocurile Olimpice 2016!


17 august 2016

S-a născut la Mizil, într-o familie cu cinci copii. Când avea şapte ani, părinţii au divorţat, şi tatăl s-a gândit că i-ar fi mai bine la o casă de copii, să se obişnuiască cu viaţa şi cu greutăţile, decât să umble pe străzi.

La Centrul de Plasament 9 Mai din Buşteni a început luptele, pe care le-a continuat la Clubul Sportiv Caraimanul Buşteni. Se juca fotbal în curtea şcolii când profesorul Mirel Stănciulescu l-a chemat la sală. L-a pus să se lupte cu un băiat pe care l-a trântit pe saltea, aşa că l-a chemat şi a doua zi. Din 20 de copii din clasă, a fost singurul care a continuat. Printre ei era şi fratele lui, care stătea tot la cămin şi de care antrenorii spun că era chiar mai talentat, dar el a renunţat şi „n-a ajuns prea bine”.

Vorbim despre prahoveanul Ion Panait care credea că dacă ar câştiga o medalie olimpică ar intra în istoria luptelor şi lumea ar scrie cărţi despre povestea lui.

Asta i-a spus şi antrenorului lui, Petre Cărare, cel care l-a convins, în martie, să-şi ia concediu şi să participe la un concurs de calificare, în Mongolia. Iniţial n-a vrut. Din 2012, de când a plecat în Germania să muncească în construcţii, pentru că nu-i ajungeau banii câştigaţi ca sportiv în România, n-a mai luptat în concursuri internaţionale, doar în campionatul Germanei, pentru clubul din oraşul în care locuieşte. În plus, avea 35 de ani şi ştia că e cel mai bătrân dintre luptătorii de greco-romane de categoria lui. Dar în campionatul german îl bătuse recent pe campionul naţional al României, plus alţi luptători care ar fi fost în Mongolia, şi antrenorul a avut încredere în el.

Şi soţia lui, tot luptătoare, l-a îndemnat să se ducă, aşa că s-a gândit că n-are ce să piardă dacă face o plimbare până în Mongolia, poate ajunge să viziteze ceva. Şi-a luat concediu de la muncă, a ajuns în capitala Ulan Bator joi dimineaţă şi s-a dus direct la cântar. Vineri a stat toată ziua în sală, iar seara a avut avion înapoi, pentru că luni trebuia să fie înapoi la muncă. N-a apucat să viziteze nimic, dar s-a calificat la Jocurile Olimpice, câştigând concursul la categoria sa, 66 kilograme.

După cinci ani în care nu l-au văzut la concursuri, antrenori care îl cunoşteau din tinereţe au crezut că venise ca antrenor. Nici el nu se aştepta să se califice, pentru că din ianuarie, de când s-a încheiat campionatul în Bundesliga, care ţine doar din septembrie până în ianuarie, nu prea a mai avut chef de antrenamente, după cele nouă ore pe şantier. S-a antrenat doar o săptămână şi jumătate, înainte să plece, şi s-a bucurat să le demonstreze celor celor care nu l-au susţinut financiar în ţară, dar şi celor care spuneau acum că e prea bătrân, că au greşit. „În România nu sunt bani în sport, doar pentru fotbal, şi ce rezultate au avut?”

Panait crede că greutăţile, cu care e obişnuit de mic, fac parte din viaţă.

Panait spune că profesorul Stănciulescu a avut mereu grijă de el şi că, altfel, „putea ajunge pe o cale greşită”. De la el a învăţat că sportul poate fi un mod de a reuşi în viaţă. Voia să ajungă cineva şi să nu depindă de nimeni. A mai luptat pentru Braşov şi Dinamo, a adunat 10 titluri de campion al României (la cadeţi, juniori şi seniori) şi două de vicecampion european la seniori, la categoria 66 kilograme. La Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, a pierdut în optimi, învins de reprezentantul ţării gazdă, Li Yanyan.

Nu-i ajungeau însă banii pe care îi primea ca subofiţer la Dinamo, unde era legitimat. 1.200 de lei, din care primea 800 în mână şi 400 îi dădea pe o garsonieră primită de la club, deşi nu o folosea prea des, fiind mai mult în cantonamente. Se căsătorise cu o luptătoare, multiplă campioană naţională şi medaliată cu bronz la Europeanul de senioare, şi aveau o fetiţă de doi ani. Gândindu-se la viitorul ei, dar şi că în sport se poate accidenta oricând, în 2012 a hotărât să plece. N-a mai concurat international, pentru că era supărat pe Federaţie şi pe club, dar îi pare rău că a ratat Jocurile Olimpice de la Londra, unde putea aduce medalii pentru România şi îşi putea asigura o rentă viageră.

În Germania, se trezeşte la şase dimineaţa, de la şapte până la cinci lucrează în construcţii – izolează acoperişuri şi pune ţigle pe case –, apoi se duce la antrenament, de la opt la zece seara. Înainte de concursurile din weekend, nu mănâncă nimic vinerea, deşi munceşte, ca să nu depăşească kilogramele categoriei.

A continuat să lupte la clubul din oraşul lui, Weingarten, pentru că îi place, dar şi pentru bani în plus, pe care îi pune deoparte. Îi place atmosfera de la meciuri, unde vin mai mereu 2-3.000 de spectatori, la finale şi 7.000. Îl aplaudă, îi strigă numele – îi spun Johhny Panait – şi, de când s-a calificat la Olimpiadă, în sat au apărut bannere cu el şi cu alţi doi sportivi locali. Soţia antrenează o grupă de copii la acelaşi club, iar fetiţa le calcă pe urme.

De pe 1 iulie, şi-a luat concediu fără plată, să vină în cantonament la Poiana Braşov cu lotul, pentru că „nu putea să meargă la Olimpiadă direct de pe casă”. Spune că Federaţia a promis că-i acoperă salariul pe două luni, dar încă n-a primit nimic. I-a fost greu la început să se reobişnuiască cu ritmul celor două antrenamente pe zi, despre care spune că sunt mai solicitante ca cele nouă ore în construcţii. „Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că e mai uşor la muncă, nu-l credeam.”

Dar crede şi că într-un fel îi e mai uşor, pentru că nu mai e aşa stresat. „Când eşti toată ziua în cantonament, eşti foarte stresat, se acumulează oboseală, nu mai ai chef, ai grija zilei de mâine.” Ca şi în turneul de calificare din Mongolia, luptă fără presiune, degajat şi de plăcere, ca în copilărie, când dormea cu ghetele sub pernă. În plus, de când munceşte în Germania, nu-l mai îngrijorează viitorul. Dacă îl întrebi de emoţii, râde. „La vârsta asta, ce emoţii?”

La lupte, explică, degeaba eşti în formă tot anul dacă nu ai o zi bună la concurs. Aşa că, dacă prinzi o zi bună şi ai şi puţin noroc, poţi scrie istorie. Orice-ar fi, o să se întoarcă în Germania, unde ştie că are un viitor stabil, unde fetiţa e la şcoală, unde se simte apreciat şi respectat. . „E interesantă povestea mea.”

Din păcate, drumul lui Ionuţ Panait la Rio a fost oprit de rusul Islambek Albiev. Albiev (27 ani) a fost campion olimpic la Beijing în 2008, mondial la Herning (Danemarca) în 2009 şi european la Vilnius în 2009, toate la cat. 60 kg, şi la Riga anul acesta, la cat. 66 kg.

 

SURSA: http://lead.ro

 


Share on Facebook
Share on Twitter
Share on Google Plus
Share on Linkedin
rating  rating  rating  rating  rating
(553 vizualizări)
Dacă v-a plăcut acest articol, daţi-ne un like:

Adăugaţi un comentariu:
Folosind un cont de facebook:
sau folosind formularul următor:
Nume:

Email:

Comentariul:

Cod siguranţă:
Codul de securitate





Anul I - ediţia nr. 177
Copyright © 2016 - 2017 ŞtireaPH
Actualizat la 30 august 2017
Responsive website newspaper by eng. Constantin Ianc
Statistii ŞtireaPH